„Arhitectura Celuilalt – re:FORMA”, în viziunea Nicoletei Bandalac

Revelația săptămânii care a trecut a constituit-o participarea merituoasă și câștigarea titlului de finalistă a concursului de eseuri „Arhitectura celuilalt” de către studenta Nicoleta Bandalac, gr. ARH-133, Facultatea Urbanism și Arhitectură, care a cucerit juriul printr-un excepțional eseu pe tema Arhitectura Celuilalt – re:FORMA”, pe care îl propunem spre deliciul publicului larg, adresându-i câștigătoarei sincere felicitări!

„Ce forme trebuie să generăm astăzi pentru reformele de mâine? Fiecare dintre noi va răspunde diferit la această întrebare. E o temă vastă. După Hans Hollein, „totul este arhitectură”. Oricine poate să devină arhitect, indiferent ce ocupație are. De exemplu, un programator devine și el arhitect atunci când atinge un grad superior de dezvoltare în domeniu. Altfel zis, arhitectura e o formă de superioritate în orice domeniu. Să ne întrebăm: noi cine suntem noi? eu cine sunt? Și dacă sunt arhitect, în acest eseu voi vorbi despre esența arhitecturii, într-o abordare complexă.

Arhitectura este expresia vie a culturii unui popor și parte integrantă a identității sale. Este instrumentul prin care societățile creează spațiile pentru viața publică și cea privată a cetățenilor. Pe lângă necesitățile practice de locuințe, de funcționalitate și confort pentru oameni, clădirile sunt purtătoare ale unor înalte valori și aspirații culturale, reprezentând expresia spiritualității umane, a artei publice.

Produsul de arhitectură, rezultat al unui proces structurat de proiectare, poate atinge statutul de operă de arhitectură și aspira la un rol important în definirea identității și culturii unui popor doar printr-o arhitectură de calitate. E un proces durabil, care formează arhitectura trecutului.

Arhitectura pe care alegem să o construim astăzi va constitui patrimoniul arhitectural al viitorului.

Cu rare excepții, arhitectura ultimilor 20 de ani din România se rezumă la asimilarea unor tendințe la modă, fără o reflecție critică, fără o abordare contextuală a temelor sau o raportare la specificul social, cultural, spiritual. Deși aprecierea e abruptă, aceasta descrie situații cu care ne întâlnim frecvent. Există însă și lucrări în care respectul față de context nu este absent. Ne aflăm într-o continuă stare de aculturație, de dependență față de alte modele culturale. E un proces de durată, nu doar de 20 de ani. Acesta poate fi urmărit de la începuturile modernității și chiar mai adânc, în procesul constituirii culturii române. În timp, fie am preluat modele, fie ni s-au impus conjunctural. Așa, de exemplu, din opțiune liberă, s-a născut arhitectura modernă interbelică, din oportunism – arhitectura formalistă din perioada dominației sovietice.

Astăzi, dată fiind rețeaua densă de conexiuni în care e cuprinsă lumea, ceea ce se întâmplă semnificativ într-un loc, are reverberații globale, iar posibilitățile de informare, grație internetului, sunt fabuloase, când investitorii importanți au afaceri transnaționale și își valorifică propriile proiecte, tehnologii, materiale și când arhitecți care nu sunt originari din spațiul cultural în care operează au realizări de excepție, iar influența modelelor străine nu e deloc surprinzătoare și nu trebuie descalificată aprioric.

Fără să ignorăm modelele străine, să privim mai atent spre noi înșine. Și nu mă refer la retrospectiva simplistă a tradiției, a specificului, de altfel, atât de greu de definit. Mă refer la distanțarea față de opțiunea exclusiv formală, față de seducția imaginii de succes, la modă, în favoarea celei pentru interpretarea modelelor prin raportarea lor la locuri concrete și la oameni concreți alături de care trăim.

Problema perceperii arhitecturii de azi și direcția gândirii ca drum filosofic este un subiect actual, discutat frecvent de tot mai mulți arhitecți, în special ipostaza arhitectului din viitor; poziția arhitectului în contemporaneitate și problemele cu care acesta se confruntă.

Unii arhitecți readuc pe tapet problemele abordate de clienți cu privire la bani, numărul de metri pătrați, iluminat, încălzire, parcări și multe altele cu care se confruntă societatea. E și firesc, e sarcina primordială a unui arhitect. Dar, adâncindu-ne în aceste lucruri, deseori uităm sau scăpăm din câmpul analizei multe alte aspecte importante pentru o arhitectură corectă. În consecință, arhitectura își pierde miezul simbolistic, rămânând fără acea gură de aer proaspăt, care îi conferă sens și substanță.

Exista două paliere, două programe ale proiectului de arhitectură – funcțional, dominat de tehnică; și iconologic sau simbolic, care derivă din rădăcina arhitecturii – arta. Abia când aducem vorba despre acest aspect, putem înțelege cum a fost transpusă această formă în arhitectura altor forme. Forma însă nu se capătă bătând din palme. Este nevoie de putere, metodologie de modelare și forța imaginilor lăuntrice, a căror vibrație crește până acesta este transpus în obiectul respectiv. Cel care vede doar componența tehnică e mai puțin arhitect și mai mult un om de afaceri.

Un arhitect este mereu pasionat de ceea ce face, chiar dacă atitudinea multora înclină spre  mecanică, automatism. Un factor direct care influențează atitudinea generală este progresul tehnologiilor informaționale, care constituie, de fapt, instrumentul de bază în proiectare. În ce rezidă cunoașterea? Este în afara noastră sau înăuntru? E cazul să menționăm că cunoașterea este un produs care se implantează diferit de la individ la individ și care diferă de la om la om, formând în rezultat un spectru colorat, care hrănește/generează noile idei în arhitectură.

În opinia arhitectului Renato Rizzi, arhitectura este asociată cu o clepsidră cu două spații interconectate care conțin nisipul. Să ne imaginam în locul acestor două spatii cele două componente fundamentale – arta și tehnica, între care permanent trebuie să fie un echilibru. Arta fiind componenta care nu poate fi controlată și respectiv tehnica care este o componentă stabilă, logică, controlată, fiind două parți cu caracteristici opuse, iar între ele stă munca arhitectului. Clepsidra trebuie mereu răsturnată atunci când lucrăm. E ca și cum alternăm mereu universul fizic care ne înconjoară și universul invizibil din interiorul nostru. Arhitectul este celula care vibrează între cele două câmpuri; substanța care unește cele două componente. Cred că viitorul arhitecturii depinde de cât de intact vom păstra acest echilibru. Acest principiu stă la baza arhitecturii și nu numai, dar și a educației gândirii corecte în arhitectură. Concluzie: să pogorâm în propria interioritate și să descoperim posibilitatea de a releva imaginile ascunse în suflet. Acesta este rolul culturii. Deci arhitectura nu se referă doar la construcția clădirilor, ci și la construcția civilizației, unde fiecare dintre noi ajunge să se conecteze cu ceilalți într-o comunitate.

Și dacă acest sistem este atât de bun, de ce nu-i respectăm întocmai principiile? Voi deschide iarăși paranteza despre progresul digital, care își are sorgintea în universități, în care se predă în mod exclusiv limbajul digital. Dacă nu suntem dispuși să folosim un computer, un program anume sau mai multe, atunci nu suntem în rândul I. Computerul a devenit astăzi motorul de generare a ideilor, diminuând astfel interesul față de filosofie, poezie, literatură. De aici probabil a luat naștere arhitectura ca produs de comercializare, o ramură ce aduce bani, iar arhitecților – un nume în societate.

Evitând această ipostază, directorul editurii Adelphi spunea: „Puterea reală pe care o avem astăzi este aceea de a fi capabil să uităm toată comunicarea inutilă de care avem parte zi de zi.”

Vorbind despre zgârie-nori de 100 metri înălțime, cu largi parcări subterane, uităm să vorbim de fapt despre istorie, cultură și despre ceea ce se întâmplă în prezent. Conferim în schimb lucrurilor o noțiune neutră, generică a spațiului. Și din nou revenim la Artă-Tehnică. Tehnica este spațiu, iar arta este loc. Locurile sunt definibile, irepetabile, iar spațiul e neutru, continuu, izometric. Având în minte această dualitate, ne plasăm undeva pe mijloc, la un loc cu arhitectura – între universul interior și cel exterior. Arhitectura, lumea și noi. Trebuie să ne depărtăm, să-i facem loc arhitecturii să existe, să devenim martorii acesteia. Fiindcă fiecare dintre noi este un martor al timpului, iar aceasta e o mare responsabilitate.

Cu siguranță, nu fiecare este conștient de această ipostază, dar dacă ai această sensibilitate și percepi greutatea acestei ipostaze, înseamnă că devii cu adevărat Arhitect. Cu această afirmație am răspuns la întrebarea din condiția eseului: doar persoanele care dețin această capacitate sunt arhitecți, iar restul din acest scenariu sunt ceilalți.

Arhitectul trebuie să fie responsabil de ceea ce proiectează, fiind imparțial, aceasta servind drept testament, fundament pentru viitoarele generații de arhitecți.

În final, aș vrea să invoc o figura de comparație: Arhitectura cu mitul lui Orfeu și Euridice, acesta fiind un mesaj de inspirație care pentru o secunda m-a pus într-o stare de stop, umilință, extaz. Cum a reușit Orfeu să obțină permisiunea să coboare în infern pentru a o aduce înapoi pe Euridice? Cântând, nu plângând! Și așa a reușit să-i impresioneze pe zei, care i-au permis să coboare în infern. Știm ce s-a întâmplat. Mitul transmite un mesaj. Orfeu este arhitectul din noi, iar Euridice este arhitectura. Dacă urmărești să te aventurezi într-o lume care nu poate fi dominantă – arta, este nevoie să produci ceva într-atât de puternic, încât să-ți câștigi permisiunea de a coborî în infern și să poți porni într-o călătorie nesfârșită, teribilă, pentru a o găsi pe Euridice și a o readuce la suprafață – o călătorie la finalul căreia, însă, o vei pierde pentru totdeauna. Arhitectura este această Euridice, de care te-ai îndrăgostit, dar care în final te face să revii cu mâinile goale din infern… Și totuși, contează experiența coborârii în infern, faptul că trebuie să traversăm toată cultura pe care o moștenim ca să revenim de unde am plecat.

Când ajungi să cunoști trecutul, poți înțelege și interpreta prezentul și viitorul și devii suma tuturor acestor experiențe. Aceasta este Arhitectura!”